Realia Noster

te reneg pentru ce esti
o curva sluta si seducatoare
ce ma tine captiv in mrejele-i eterice
si te pierd in fantasma lui Oniris

te reneg si te urasc
esti tot ce, a fost si este
si va fi
iti evadez mereu,
mereu ma-ntorc
si imi urasc notitele
din presomn
dintre nesomn si depresie
de pe marginea agendei mele
cu spatii si timpuri
cu idei

nu te inving decat uneori
si orele in care morfinoman iti sunt amant
nici pe acelea nu ti le dau

imi iau in neantul meu autoflagelar
si vis si moarte si zeu.

the critique of it all

dupa trei ani aici in sfarsit stiu cat de mult iubesc locul asta...
de ce?
ei bine...
pentru ca iei contact cu oameni remarcabili si notiuni incredibile;
pentru ca esti invatat, incurajat si motivat sa gandesti;
pentru ca esti incurajat sa fii original;
pentru ca nu ai voie sa plagiezi;
pentru ca esti inconjurat de oameni care au fost in zona crespsuculara unde te afli tu si au reusit sa depaseasca momentul;
pentru ca ei nu plagiaza si nici tu nu ai voie sa o faci.

desigur sunt ironic in sinceritatea mea...
cine NU plagiaza? cand ai atatea bloguri/lucrari/wikipedia/etc. People!!!! S-au inventat Sinonimele...deci plagiati in voie...si asa nimeni nu isi da seama de diferenta..si daca isi da cineva seama...tot nu va face nimic sa va opreasca...PENTRU CA SI EI PLAGIAZA!!!!

Dansul cutitelor sau crucea mortii

Acesta este dansul cutitelor....
necesita cele 4 cutite esentiale:
Sanora-cea frumoasa; Tanon-cel mandru; Ruen- cel gandit
si Dacro-mascariciul...
impreuna reprezinta totul..separat, aduc moartea.
Cele 4 se vor cupla mereu intr-o cruce indestructibila cu efect cathartic. Sanora si Ruen, antici si puternici, vor fi cap si coada simultan, iar Tanon si Ruen est si vest. Aceasta forta invizibila care le atrage si le combina va face mereu ca ea sa fie in formatul dat, crucea ma refer, si atunci cand le arunc spre nespatiu, si se intoarce la mine, crucea va mai lua si va mai da inca putin.
Astfel devin frumos, mandru, ganditor si mascarici dar platesc in esenta vitala, in energie pura...
acesta este dansul!

inca un "de ce?"

cand am inceput sa scriu din nou am incercat multa vreme sa dau un cadru scrierilor mele suspendate in netimp si nespatiu. am vrut sa numesc ceea ce scriam gandurile unui om care s-a inchis in camera sa, un om autoizolat de lume intr-o incercare disperata sa se izoleze de sine, un om nebun, un tanar pierdut, o victima a unei crize. dar asta m-ar fi plasat doar in sfera unui alt text 'de genu' asa ca am renuntat. oricum le e mai bine acolo unde sunt, oriunde ar fi asta. incercam sa dau o motivatie pentru faptul ca scriu, ca scriu din nou. dar oricum nu voi sti de ce asa cum nimeni nu stie. scriu si atat.
Orice scriere este o criza a sensului. Textul nu poate fi inteles cu adevarat de cititor deoarece el nu poate fi inteles cu adevarat de scriitor. Frankenstein nu si-a inteles creatia, textul in carne si oase, la fel cum nimeni dupa aceea nu a inteles-o.
Textul e deci un monstru deformat, pornit din egoismul celui care scrie, din dorinta de afirmare.egocentrismul dominant ne face sa vrem sa credem in sfidarea mortii, sa credem in teoria lui Darwin despre invierea celulei moarte prin acel scurtcircuit, acea supraincarcare de sens.

un alt oras invizibil

am visat la un oras. toti oamenii aveau acceasi marime la haine si papuci.absolut toti.toti erau slabi, de la copii la batrani, iar pana la o anumita varsta copiii, care nu aveau inca marimea standard, purtau un invelis care sa tina locul hainelor. zi de zi hainele se schimbau in functie de dispozitia puratorului, si cu cat erau mai deprimati purtatorii cu atat erau mai viu colorate hainele, iar cei fericiti purtau haine negre, atarnand. ma uimea lipsa de temporalitate a acestor oameni din oras, caci nimeni din cei tineri nu stia numele iar cei batrani il uitasera, si lipsa unei ore fixe de somn, de odihna, sau una de trezire, sau o ora de incepere a lucrului, sau una de final. fiecare locuitor dormea cand si cat simtea, apoi se trezea, mergea la lucru, apoi, cand obosea se intorcea la somn. insa cel mai tare ma intriga faptul ca atunci cand cineva dormea, toti cei care treceau pe langa camaruta sa il strigau, tipau sau faceau cat mai mult zgomot...fiecare isi facea parca timp intentionat pentru asta...fiecare se oprea cateva momente ca sa strige.

am aflat intr-un tarziu de ce aveau toti aceeasi marime la haine si papuci. orasul avea o singura cladire mai mare si cu mai multe etaje in afara de camarutele de o persoana. in acest loc veneau locuitorii pentru a scapa de surplusul greutate sau inaltime sau latime. aici se asezau intr-o camera in care brate metalice cu gheare ascutite smulgeau excesul de carne si de grasime si taiau din oasele crescute peste acea limita universala, modelandu-i dupa un tipar bine stabilit. fara niciun analgezic sau sedativ, fara anestezie, acesti oameni treceau printr-un proces dureros in mod benevol, ba chiar cu entuziasm, stateau zile intregi pe paturi 'de spital' tipand de durere, tipand in agonie, in timp ce corpul se regenera intr-un ritm accelerat, pana cand nu mai ramanea nicio urma, nicio cicatrice pe trupurile lor.

aproape de plecarea mea am aflat ca nu hrana zilnica ii deforma, rupea standardul fizic, ci calitatile, atributele. ghearele le smulgeau calitatile acumulate zi de zi. doar atunci a capatat sens inscriptia de pe poarta orasului: caLitatiLE sUnt caLoRiiLE spiRitULUi.

Waarom...

...cam asta ar veni de ce? intr-o limba draga mie. Deci, de ce? de ce mi-am facut blog?
Nici macar nu ma gandeam sa fac asta datorita unor temeri (mersi sanda-prietenii stiu dc) si a unei (ne)credinte in ideea de blog. dar lasand la o parte fantezia si day dreaming-ul iata-ma. si cred ca fac un experiment.

PS: inca nu am decis daca public aici tot ceea ce scriu sau numai ceea ce nu imi pasa de vine va fi citit...adik strict literatura mea proprie pe langa post-urile de zi cu zi